Omagiu Iliestian pentru 22 Decembrie 1989

Mai multi martori ar fi afirmat ca Iliescu nu ar fi intervenit pentru incetarea focului, in noaptea din 22 spre 23 decembrie, pentru ca "asa-i la revolutie, trebuie sa avem morti", ar fi spus Ion Iliescu. "In seara de 22 decembrie, dupa intoarcerea lui Ion Iliescu de la Ministerul Apararii, revolutionarii l-au intrebat de ce se trage din toate pozitiile, cine trage? (noaptea de 22 spre 23 decembrie 89 n.n.) Ce facem, l-am intrebat? Iliescu: lasati, ma, sa se traga, ca trebuie sa avem morti, ca asa e la revolutie".

Militant comunist vreme de decenii şi ideolog leninist prin vocaţie, in Decembrie 1989 Ion Iliescu era de acum uns şef suprem, avea un control de nimeni contestat asupra aparatului militar şi a celui de Securitate (integrat rapid în cel militar). Ajunsese acolo unde a visat să ajungă, de-a lungul atâtor ani când se prefăcuse că-l admira pe "genialul conducător". Câtă fiere se va fi strâns în el, câtă obidă, câtă invidie. Să stai blocat atâta vreme "dans la réserve de la République", să înghiţi în sec, să disimulezi continuu, să te resemnezi cu poziţii tot mai puţin vizibile în timp ce diverşii Dăscălescu, Andrei, Bobu, Postelnicu şi Dincă, diversele Gâdea, Nae şi Găinuşe prosperă sub ochii tăi.

Muntele de ambiţie numit Ion Iliescu este cel care ar putea lămuri misterul teroriştilor, deşi mă îndoiesc că o va face vreodată. Îl priveşte direct şi nu-i convine să spună ce s-a petrecut de fapt. În dialogul purtat cu Ion Iliescu în 2003 (publicat la Editura Enciclopedica, în 2004) am încercat să clarific aceste elemente. N-am reuşit: omul se fofilează cu abilitate de felină, se fereşte de întrebările directe, parează cu măiestrie de versat propagandist. L-am întrebat dacă ştia cine era Corneliu Coposu. Mi-a răspuns că nu auzise de acesta până la data de 22 decembrie 1989. Evident, nu spunea adevărul.

Corneliu Coposu era un nume ştiut în lumea din care făcea parte Iliescu. Se vorbise de multe ori despre el la Radio Europa Liberă. Noii potentaţi se temeau de resurecţia partidelor istorice, îl priveau pe Corneliu Coposu cu teamă, cu mefienţă. Ca şi precursorii lor, Dej, Ana Pauker, Bodnăraş, Maurer, Ceauşescu, membrii echipei Iliescu sufereau de un mistuitor complex: cel al deficitului acut de legitimitate. Lichidarea lui Nicolae Ceauşescu era garanţia de care avea nevoie noua putere atunci când se prezenta drept "emanaţia revoluţiei". Sângele perechii dictatoriale consfinţea o uzurpare (a Revoluţiei), o impostură (a pluralismului) şi o nouă mitologie, a liderului salvator.

În parametrii schimbărilor de tip gorbaciovist, în perioada de după 1985, Iliescu reprezenta o versiune mai puţin iraţională a sistemului. În acest sens, era pomenit adeseori drept un posibil succesor, un "reper" (evident nu moral, ci mai degrabă psihologic). Multă lume spera că, odată ajuns să-l înlocuiască pe Ceauşescu, va renunţa la elementele cele mai scandaloase, absurde şi represive ale dictaturii. Era limpede că schimbarea nu putea veni din interiorul unei clici tot mai înspăimântate, tot mai panicată, incapabilă să acţioneze în vreun fel, total controlată de Ceauşescu. Vag marginalizat, neimplicat direct în catastrofa ultimilor ani ai dictaturii, Iliescu părea şansa de a refoma sistemul.

El a dorit, de fapt, o perestroika à la roumaine. Era prea târziu şi prea puţin, muriseră peste 1.000 de oameni. Asemeni unui Egon Krenz în fosta RDG ori unui Petar Mladenov în Bulgaria, Iliescu aparţinea el însuşi unui timp istoric revolut. Nu a fost sub nicio formă echivalentul românesc al unui Imre Nagy ori Alexander Dubcek. Devotat tradiţiei bolşevice, Ion Iliescu a declarat în acele luni că pluralismul politic era un concept anacronic.

Inspirat de Silviu Brucan, N.S. Dumitru şi de Dan Marţian, cu sprijinul direct al unor Măgureanu, Roman, Voican-Voiculescu şi Chiţac, a transformat FSN în partid, a organizat fraude semantice, ofensive propagandistic-calomnioase şi acţiunile terorist-poliţieneşti care au culminat în Mineriada din 13-15 iunie 1990. Ca parte a unui bilanţ biografic, se poate spune că Ion Iliescu este omul fără regrete, fără deziluzii, fără capacitatea căinţei. Dacă ar fi să formulez sintetic destinul politic al lui Iliescu, aş spune: "Un leninist impenitent". by NDC & V. Tismaneanu